2759.Că de stingherit tot ghiontim vremea și pe ei

  Cînd pornim nici nu știm, ne dezmeticim în mers, mergem către altă treabă. Cum nu mai știm defel, nici alți nu-s mai breji, vrem, nu chiar constant, dar nu ne lasă. Și ne tot readuce la o realitate, ce nu-i pe aicea, o aflăm, ne căutăm noi viețuiri. Cum trebuie să nu supărăm prea tare, că de stingherit tot ghiontim vremea și pe oameni. Ne mai lasă în plata Domnului.
  Că-s destule încercări de încercări și nu-i încotro, se tot strînge șurubul, vom mai vedea. Treci un oarecare și totuși superi oarecum, nu ești prea firesc, din contra. Ridici semne de întrebare mereu, te simți uneori dator așa din senin să te încarci. Cu poveri și cauți a le duce, nu toate-s primite, și de țin o vreme, îs altele mai demne.
  Degeaba cauți să te chinui, e tot atîta de nu ți se confirmă utilitatea clar. Și doar crezi, crezi degeaba, te strofoci și tot pierzi pe mîna ta, neînțelegîndu-ți menirea. E dificil de nu-ți știi vîrful nasului, te crezi și nu ești nimic în fața LUI. Și asta-i tot, să știi! Poate? Nu mai cred că vei reuși. A-i văzut?!