2688.A ne învrednici de viață, căutînd mereu ceva

  Am ajuns la fundul sacului uman, închipuit de SUS într-o devenire ce  nu-i. S-o terminat înainte de a începe, noutate ioc în ce desăvîrșire?! Ne așteaptă și nu mai știm cum om mai fi?! Am vrea, neputincioși ne lamentăm în van, poate anumea delăsători de EL și noi. Nu mai întrezărim nimic, mereu căutăm și tot la fel nimic. În cine știe ce împrejurări să reușim a ne învrednici de viață, căutînd mereu ceva.
  Onoarea-i greu de atins și păstrat prin muncă, rezistență și speranță de mai bine. Chiar de uni-ți zic nebun că vezi ceea ce ei nu pot vedea și simți ce ei nu pot afla. Cu încredere faci minuni, de ești în stare cum o fi, să nu dai înapoi, ci ferm și clar hotărît. Să nu se zică că nu-ți urmezi spusele, serios împins de fapte pe măsură. Învingîndu-te astîmpărat cum se dorește, cît ai putut serios și sincer cooptat, înțeles.
  Că umbră-i facem Pămîntului, dar măcar nu degeaba, că-I sîntem îndatoritori cu lumină din EL. Deci luminîndu-l c-o parte din noi, folositoare încă la amîndoi.