2635.Orice rațiune străbătătoare nu află calea bună

  Așa de neprevăzut e viața cotidiană și încîlcită de nedreptatea în expansiune. Că orice rațiune cît de străbătătoare nu-i găsește calea de ieșire corectă, demnă. Fără a apela la EL, dar fiind corect implicați în societatea asta cum e ea deocamdată. Cerințele SALE fiind ferme și clare, de ne tăgăduit, că nu se știe niciodată cu EL ce va urma.
  Că nu sîntem îndreptați cum ne dorește în societatea umană și-n fața SA. Și nici voie să o părăsim societatea în care conviețuim, așa de bună voie, nu avem. Poate de nevoie stringentă, doar, că-i bai mare și ne va urmări nevoia fiind mai acută. Altundeva, deoarece ne-am depărtat firescul firii date în acea parte de lume. Nu că sîntem bătuți în cuie undeva anumea, ci toate-s cu acordul SĂU explicit.
  Și doar cînd îL avem, putem fi liberi ca pasărea cerului, e de dorit, foarte. Dar implică cunoașterea LUI corectă și moralizarea bună, adevărată între oameni. Și ce va mai urma în dorința SA, e firesc așa, să ne învățăm cu ea.

2547.Și nu știm cum să ne comportăm defel

  Obișnuința de a trăi prost, nemulțumiți de viață, înăcriți, sătui de neputința de a mai fi. Mai altfel înspre o viață plină de neprevăzut și suspans cum o fi, dar să ne scoată din făgașul nedrept.  De nedreptatea ce o resimțim în societate și nu știm cum să ne comportăm defel. Întemnițați în propria viață, în așa complăcută existență fără putință de scăpare.
  O nesatisfacție a agonisirii în viață, nu sîntem cum trebuie între noi și-n fața SA. Și părăsiți plătim, printr-o neplăcută viață și nu putem face nimica, așa-i existența. Nu-i cadou ci pedeapsă, urgie lentă, desăvîrșită  în a ne continua suferința dată nouă. Și nu de acuma ci de cînd lumea, nu cunoaștem cum e să ne îndreptăm. Și EL ni-i necunoscut.
  Cursul vieții e o cale ce-i poartă pe ocupanții trăirilor nefaste, neștiutori de bine și frumos. Ci doar de un util nedrept lor, ca o întunecată osîndă de-o viață. Neîmplinită că așa-i dat, nu se poate rupe lanțul ce-i leagă de viețuirea neputinței. De a fi oameni adevărați, ci doar epave în descompunere lentă, fără scăpare.