2806.A-i consola și dincolo, cum se mai obișnuiește

  O vreme ne sinchisim ori ba de o oarecare simțire ce ne-o punem pe seama celor ce nu mai sînt. Printre noi, apropiații, la care ne simțim datori a-i consola și dincolo, cum putem, cum se mai obișnuiește. Fiind întrăinați de EL și Lumea LUI, făcînd o brambureală de mîntuială, fără cap și coadă, dar aprig subtă de nedrepții firii. Ce nu-L au nici în cot ținere de minte, ci necurații și mincinoșii zei.
  Cu un traseu pus la punct de închipuită ordine religioasă fără Dumnezeu, ci cu zăhărelul. Ducerii de nas, a gură-cască destui și profitîndu-se de descumpănirea firii oricui. La așa necaz, că-n lumea aceea nu-i acces, ci surdo-mută viață cu suflete moarte. În căutări ce nouă ni-s străine, dar e o îndreptare acolo din ce-o rămas încă de aici strîmb, respectivului.
  Mai răzbat chemări, doar cei foarte apropiați ce se simt și datori față de cei duși. Le recepționează o vreme și la anumite intervale reamintite interferențe simțite. Ce-s bine de luat în calcul și să ne tot ducem la malul gropii, aproape să le fim o vreme doar. Singuri cu ei.