3163.De nu ne mai ajungi la nas și picăm în fața omeniei de care în primul rînd trebuie să dăm dovadă

  Primatul spiritului, ca o axiomă de ne tăgăduit în față, „inima” ca o mare, prea mare. Necunoscută și azi încă necrezută de foarte mulți în ceea ce ne privește și nu-s. Ce ne încredem prin ea, continuu ne încurajează, de ... ori nu merităm, e acolo cu noi. Pentru noi omniprezentă și n-o definim că nu știm în primul rînd, cine noi sîntem?
  Și-n fața Cui și de ce sîntem așa? Un noian de prea sofisticate întrebări și nu ne dezmeticim încă aburiți sîntem, oare pe valul aflărilor ori mai e vreme? Mai e timp pînă ne vom afla menirea și zic nu în totalitate. Ci fragmentar, că-i bai mare cu așa omenire cum am ajuns cam anapoda între noi și cu EL neștiut cam deloc. Cînd avem ceva glagorii în cap, ne sfiim a fi și oameni cu adevărat, nu numai îngînfați.
  De nu ne mai ajungi la nas și picăm în fața omeniei de care în primul rînd trebuie să dăm dovadă.